Florin

Autor :Silvia Kerim

Sursa :Din volumul "Poarta de sticla" editura Ion Creanga, Bucuresti, 1982

Categoria :Povestiri adevarate despre caini

Nr afisari: 1426

Nota (5 voturi):

L-am dus la spital, la spitalul de animale, cand avea o luna. Ca toti cateii de o luna, era tare frumos, tare rotofei, tare jucaus, doar ca era putin bolnav. Avea nasul cald- semn de fierbinteala- si nu prea manca. Nici lapte dulce, nici pesmeciori, nici macaroane. Asa ziceau stapanii. Ca-l gasisera intr-un sant, aruncat, pesemne, ca o carpa nefolositoare; ca-l luasera, il hranisera, il corcolisera, dar ca, uite, ceva nu era in regula.

Catelusul fu oprit la clinica. I se dadura toate ingrijirile- nu era cine stie ce bolnav, racise doar si bause prea multa apa- asa ca se facu repede bine. Numai ca nimeni nu veni sa-l ia. Stapanii, adica tinerii care-l adusesera, uitara sa se mai arate.

Catelusul crestea, lunile treceau. Era sanatos, dar zavorat intr-o cusca. Statea mai mult lungit, cu ochii inchisi. Nu-si pierduse pofta de mancare, dar poate ca uitase sa umble. Desi, la drept vorbind, nici nu apucase sa invete. Cat despre alergat...

Trecu astfel, un timp. Cainele era ingrijit de oamenii din spital. Din cand in cand, o femeie tare batrana si tare saraca, se abatea pe la spital si aducea bolnavilor din custi lapte si coji de paine. Pe cainele uitat il iubea indeosebi si-i vorbea minute in sir. Bagase de seama ca mult le mai place cainilor sa stai de vorba cu ei si sa-i intrebi de sanatate si de cate si mai cate.

Apoi batrana inceta sa mai vina. Si pentru ca nimeni nu apucase sa o intrebe unde sta si cum o cheama, ii pieri urma.

Trecu iar o bucata de timp. Vecinii cainelui uitat se schimbasera de cateva ori. Unii se facusera bine - asa ca venira stapanii sa-i ia acasa. Altii - putini, e adevarat, murisera. Cainele era tot acolo, uitat, in cusca. Apoi, unul dintre doctori hotara sa i se dea drumul. E sanatos tun, e tanar, spuse doctorul. E un caine frumos. Poate ca-si va face un rost. Ceilalti doctori tinura sfat. Era primejdios sa-i dai drumul pe poarta, sa-l arunci pe soselele intesate de masini si camioane ale marelui oras... Cainele nu cunostea orasul, nu stia sa se fereasca de nimic si de nimeni... Ii stia pe ei, pe doctori si pe ingrijitori, o iubise pe batranica - poate c-o si uitase intre timp - si-si stia cusca. Atata. Se mai sfatuira un timp si-apoi hotarara ca mai drept e sa-l lase sa-si incerce norocul.

Se dusera la cusca si - dupa un an si jumatate - deschisera usita care ruginise intre timp.

Nedumerit, cainele se ridica in picioare. Apoi cu mare bagare de seama pasi afara din cusca. Porni usurel, spre iesire - unde usa se zarea larg deschisa - privind, inapoi spre doctori, ca sa vada, nu cumva a inteles gresit sau nu cumva e vorba de o gluma neplacuta. Se lasase o tacere solemna. Nimeni nu-l chema indarat.

Cainele ajunsese la usa spitalului. In fata lui se afla peronul lat, cu trei trepte lucioase, albe. Dincolo de peron era gradina spitalului - cu poarta larg deschisa, ca sa incapa ambulantele. Si dincolo - orasul, vuind, cu masinile, tramvaiele si oamenii lui.

Cainele mai privi odata inapoi. Doctorii si ingrijitorii stateau smirna, pandindu-i reactiile.

Nimeni nu-l chema.

Atunci cainele trecu pragul.

Iesi pe peron si adulmeca, hulpav, aerul puternic de primavara. El nu cunostea decat gustul aerului care imprejmuia cusca de spital. Uitase cu desavarsire cum arata la fata dimineata in care fusese adus, ca pui gasit. Cobara treptele, cum mersul cam nesigur, si porni pe cararea care ducea la poarta larg deschisa a gradinii. Privi din nou inapoi. Pe peron nu era nimeni. Se opri, cu coada pana in pamant, in poarta larg deschisa. In fata lui vuia orasul. Statu, un timp, pe ganduri, neclintit. Si-apoi o lua inapoi pe alee. In dreptul peronului se opri iar. Dar nu urca treptele. Dupa o clipa, facu stanga-imprejur si porni agale in jurul spitalului. Inconjura de trei ori cladinrea, cu pasul majestuos, adulmecand, intruna, hulpav, aerul tare de primavara.

Dupa cel de-al treilea ocol, urca, la fel de majestuos, treptele si sea aseaza langa usa, paznic de nadejde.

Cusca lui ramase goala pentru totdeauna.

Pe cainele uitat in cheama, acum, Florin, botezat astfel de batranul paznic al spitalului, cu care sta de veghe, in fiecare noapte, fie ca-i vreme rea sau vreme buna.

Doctorii se chinuie si astazi sa afle de ce nu a pasit Florin dincolo de poarta larg deschisa a gradinii.

N.R. Povestea este nu numai frumoasa dar si adevarata ! Cainele Florin, cainele nostru de paza, poate fi vazut la clinica veterinara din str: Ilioara nr. 16, sect. III - Bucuresti. El pazeste cu strasnicie clinica, de seara cand pleaca ultimul pacient, pana dimineata cand vine primul dintre personalul clinicii. In momentul cand incep consultatiile el stie ca misiunea lui s-a terminat, isi primeste portia de mancare si se retrage intr-un cabinet si se odihneste, impasibil la intrarea oamenilor sau a animalelor. Nicioadata nu a latrat macar la un caine, parca intelege ca ei sunt pacienti si vin acolo cu o treaba, adusi de stapanii lor. Nu doresc insa nimanui sa intre in curte dupa terminarea programului. Florin ia in stapanire tot parcul din jurul clinicii, pe care il apara cu darzenie pentru ca asa e el, Florin, pe care nimeni nu l-a invatat nimic.

Veniti sa-l vedeti, merita !